.RU

Folclor şi Etnologie a Academiei Române şi al International Union of Ethnological and Antropologica! Sciences (Londra), în lucrãrile sale, Andrei Oişteanu - старонка 41


Nicolae Grigorescu, Evreu bãtrîn, desen, cea 1867

Abia acum cred cã putem avea un tablou complet. Pentru ţãranul din România şi, în general, din spaţiul est-central european, întîlnirea pe drum cu un evreu (cu un „om rãu" deci) este consideratã „de bun augur", pe cînd întîlnirea cu un preot sau cãlugãr (cu un „om bun" deci) este consideratã „de rãu augur". Pentru gîndi-rea magicã, aceste douã superstiţii paradoxale şi antinomice nu sînt distincte, ci complementare, precum cele douã feţe ale talerului. Ele nu pot fi înţelese separat şi trebuie gãsitã o unicã explicaţie, care — în coordonatele logicii magiei — sa satisfacã ambele credinţe.

Se considerã cã, faţa de un creştin obişnuit, oricît ar fi de virtuos, preotul (sau cãlugãrul) creştin este mai credincios. Cu alte cuvinte, acesta din urmã este „mai aproape de Dumnezeu". In aceste condiţii, diavolul sau duhul rãu — care stã la pîndã, „la început de drum" sau „la rãscruce" — va fugi de preot şi va intra în drumeţul creştin, mai slab protejat. Aşa se explicã gestul magic de a scuipa şi de a striga „Ptiu, piei drace!", ca remediu împotriva întîlnirii cu o faţã bisericeascã, şi de aceea aceastã întîlnire este socotitã de rãu augur.

Dimpotrivã— în aceleaşi coordonate ale logicii mentalitãţii magice — creştinul obişnuit este „mai aproape de Dumnezeu" şi deci mai protejat de Diavol decît evreul, care nu este botezat, nu crede în Isus, este menit Iadului, este „omul Dracului", are o „lege spurcatã" etc., etc. între creştin şi evreu, Diavolul îl va alege întotdeauna pe acesta din urmã, fiind adãpostul sãu predilect. Ca atare, drumeţul creştin poate sã-şi continue liniştit cãlãtoria, care a început — prin apariţia evreului — cu un semn de bun augur (J, p. 14).

Aceastã explicaţie rãspunde logicii mentalitãţii magice. De regulã, demonii şi duhurile rele aleg ca adãpost fiinţele „mai slabe", mai puţin protejate, dintr-o colectivitate: strãinul necreştin, animalul negru (137, p. 24), copilul nebotezat (137, p. 28) etc.: „Copilul mic [= nebotezat] nu-i bine a-1 lãsa singur în casa, cã intrã Necuratul în el" (229, p. 52). Astfel privite lucrurile, se poate înţelege de ce, în unele variante (mai vechi) ale superstiţiei, rolul de „piazã bunã" al evreului poate fi jucat, aşa cum am vãzut, şi de alţi strãini necreştini, cum este turcul sau ţiganul („Ţiganii, mãcar cã sînt botezaţi, ei tot nu sînt de legea noastrã" — spune o credinţã popularã bucovineanã; cf. 259, p. 317). Chiar şi evreii aveau, se pare,

325

Evrei din Moineşti (jud. Bacãu) în drum spre sinagogã,

fotografie de losif Berman, cea 1927 (Martor, Muzeul Ţãranului Român, nr. 3, 1998, p. 112)

o credinţã similarã. De data aceasta, creştinul era considerat de bun augur, pentru cã el îl atrãgea asupra lui pe Diavol, scãpîndu-1 pe evreu: „Evreii — sunã o credinţã popularã polonezã — se temeau de Diavol. Cînd umblau pe lîngã o pãdure, îşi doreau sã fie împreunã cu un creştin catolic" (70, p. 121). Rãmîne sã ne întrebãm dacã este într-adevãr o superstiţie a evreilor sau una a creştinilor, doar pusã pe seama evreilor.

în orice caz, dacã acceptãm explicaţia notatã cu nr. 3, de mai sus, atunci ceea ce pãrea a fi o tuşã pozitivã în portretul „evreului imaginar" (el este de bun augur) se dovedeşte a fi de fapt încã o trãsãturã negativã a imaginii sale: el este un bun receptor al Diavolului (vezi capitolul Demonizarea evreului).

326

Magia primului oaspete

Revenind la superstiţia comentatã — aceea privind prestigiul augural pozitiv acordat evreului —, trebuie spus faptul cã ea s-a dovedit atît de puternicã, încît „aria ei de aplicare" s-a extins foarte mult, cuprinzînd şi alte zone ale mentalitãţii magice. Pentru românii din Moldova, apariţia în vis a unui evreu este consideratã beneficã, pe cînd a unui preot — maleficã: „Jidan de visezi, e înger. Preot de visezi, e drac" sau „Preot dacã visezi, e dracul; mitropolit dacã visezi, e dracul cel mai mare" (259, pp. 431 şi 258; vezi 309, p. 96). Astfel de superstiţii onirice sînt atestate de Pierre Bogatyrev, în 1929, şi la slavii din nordul României. Neştiind el însuşi cum sã explice aceastã superstiţie de douã ori paradoxalã, autorul face apel la o motivaţie simplistã din sfera oniromanciei populare: „Dacã ai un vis bun, este un semn rãu, şi invers, dacã ai un vis rãu, este un semn bun" (230, p. 57).

în Bucovina existã credinţa cã, dacã un nou-nãscut este alãptat de o evreicã, acesta va avea noroc în viaţã şi nu se va prinde deochiul de el (547). De asemenea, la polonezi si belaruşi se crede

Scenã de nuntã în sudul Poloniei, 1979;

în chip de bun augur, la ceremonie participã şi douã personaje

mascate în „evreu" şi în „ţigancã" (în dreapta imaginii)

327

pînã în zilele noastre cã este de foarte bun augur prezenţa unui evreu (mai rar, ţigan) la nunta unui cuplu de creştini, fie ei catolici sau ortodocşi. Naşterea ca şi nunta sînt tot „începuturi de drum". Aflîn-du-se în 1839 într-un mic tîrg polonez de la graniţa Galiţiei cu Bucovina, doi misionari scoţieni au fost şocaţi de modul în care a fost primit un strãin evreu de cãtre nişte nuntaşi creştini: „Dl Calman a intrat şi imediat douã femei tinere i-au cãzut la picioare şi i-au sãrutat ghetele, mulţumindu-i pentru onoarea pe care le-a facut-o intrînd în casa lor" (382, p. 434).

în lipsã de evrei, se folosesc substitute. De exemplu, un semn de prosperitate şi de noroc pentru noua familie polonezã este purtarea de cãtre mireasã a unui lucru „împrumutat de la un evreu", sau prezenţa la nuntã a unor persoane care danseazã mascate în evrei (cu costumaţie şi înfãţişare tradiţionale) (70, p. 162). Cel mai adesea însã, cavalerul de onoare sau un alt prieten al mirelui se mascheazã într-un negustor ambulant evreu (barbã lungã din cîlţi, caftan negru, un sac în spate etc.). Vorbind stricat ca un comerciant evreu de mãrunţişuri şi purtîndu-se ca atare, „evreul" se tîrguieşte pentru mireasã ca pentru o simplã marfa şi, dupã ce o „cumpãrã", danseazã cu ea şi apoi o predã mirelui (284). O stranie combinaţie de magic şi comic.

Şi în unele zone rurale ale României s-a pãstrat tradiţia ca, dupã „masa de cununie", nuntaşii sã danseze , jidoveşte", adicã sã încingã Horn ovreiascã sau Jidoveasca sau Jidãncuţa (99, p. 3 1 8 şi 32, p. 588). Stelian Dumistrãcel crede cã astfel de nume de dansuri, „ce se prezintã sub formã diminutivalã (Jidofcuţa, Ovreicuţa mî-nioasã. . .), sporesc nota de apropiere [între etnii], de simpatie chiar" (231, p. 225). Conform logicii magice amintite, tot la români se crede cã, dacã în vreunul dintre drumurile parcurse cu prilejul nunţii se întîlneşte un preot, este un semn de rãu augur şi trebuie luate imediat mãsuri magice de contracarare a acestui ghinion (99, I, p. 162).

Superstiţii similare în esenţã au supravieţuit trecînd din mediul rural în cel al clasei mijlocii, al tîrgoveţilor şi al micilor negustori din secolul al XlX-lea: „Un negustor sau un meşteşugar român din popor crede cã, dacã banii pe care îi cîştigã mai întîi dimineaţã [safteaua] sînt de la un evreu, atunci el cîştigã în ziua aceea mulţi bani. Din contra, dacã un popã intrã mai întîi în prãvãlia sa, sau

328

chiar cînd merge pe drum pentru o afacere oarecare şi întîlneşte pe un popã, i se va întîmpla o nenorocire" (232, p. 193).

în fine, rolul augural jucat de evreu — acela de prevestitor al destinului favorabil (lat. omenfati), de aducãtor de succes şi de prosperitate — reiese cu mare pregnanţã din datina specific slavã a „primului oaspete" (pol. polaznic) din dimineaţa de Anul Nou (de Sf. Vasile) sau, prin extensie, de Crãciun sau, mai rar, de alte mari sãrbãtori creştine, inclusiv de Paşte (233). Se considera cã prima fiinţã (de regula om, dar şi animal), care intrã din întîmplare într-o casã la începutul anului sau a unui anotimp (din nou magia „începutului de drum"), prevesteşte viitorul familiei respective. Dacã „primul oaspete" într-o casã era o femeie sau un bãtrîn decrepit, era un semn de rele auspicii pentru oamenii din acea familie, dar şi pentru recolta şi animalele lor.

Pentru rutenii şi huţulii din Maramureş şi Bucovina (din localitatea Prislop, de pildã), polaznic-v\ ideal era evreul, pentru cã el prevestea noroc şi bogãţie de-a lungul întregului an. De multe ori, hazardul — specific acţiunilor cu valoare auguralã — era eludat; evreii din zonã erau la mare cãutare în astfel de zile, fiind invitaţi în mod special în foarte multe case (230, p. 57). Se pare cã aceastã practicã a fãcut o carierã neaşteptatã, fiind preluatã de vîrful piramidei societãţii româneşti: „Prima mîncare de carne din noaptea întîia de Crãciun şi de Paşti, [pentru a fi de bun augur], trebuia sã fie de la un evreu. Bineînţeles, nu fiecare [creştin] putea dobîndi de la un evreu carne pentru sãrbãtori; Domnitorul însã, precum şi Mitropolitul, miniştrii şi boierii cei mari puteau sã obţie acest lucru şi este chiar cu putinţã ca sã se fi impus evreilor de a le procura came pentru prima masã dupã post". Intr-adevãr, la încheierea postului, „în ajunul Crãciunului şi al Paştilor", „capul comunitãţii [evreieşti], împreunã cu cei mai notabili membri", aducea pe rînd, fiecãrui mare demnitar al ţãrii, „cîţiva claponi frumoşi şi graşi" (232, p. 193).

Pentru a înţelege imensa forţã cu care acţiona superstiţia referitoare la „evreul de bun augur", trebuie sã încercãm sã realizãm întregul paradox al acestei practici magice: pentru a beneficia în tot cursul anului de auspicii favorabile, în ajunul Crãciunului şi al Paştelui (cele douã mari sãrbãtori ale creştinãtãţii), Mitropolitul primat al Ţãrii Româneşti (cel dintîi arhiereu creştin al principatului) îi primea — ca pe „cei dintîi oaspeţi" — pe conducãtorii comu-

329

nitãţii evreieşti şi se ospãta (la prima mîncare „de dulce", dupã un post lung şi greu) cu carnea adusã în dar de aceştia. Sã nu uitãm cã de Paşte se comemoreazã moartea lui Isus, de care, pentru mentalitatea tradiţionalã, se fac rãspunzãtori tocmai evreii. Aceste „obiceiuri ciudate" au fost practicate „în timpurile vechi", pînã pe la jumãtatea secolului al XlX-lea. Ele au fost interzise de domnitorul Alexandru loan Cuza — consemneazã un istoric evreu din România —, pentru cã „el era un Principe constituţional" şi pentru cã „aceste obiceiuri nu mai aveau înţeles" (232, p. 194).

„Un obicei cu totul analog — noteazã acelaşi istoric — existã la comunitatea israelitã din Presburg [= Bratislava]. Acest obicei mai continuã şi astãzi [= 1888] şi constã în aceea cã comunitatea [evreiascã] prezenteazã în ziua de Sf. Martin [= 11 noiembrie] împãratului la Viena patru [gîşte], iar împãrãtesei, prinţului moştenitor şi principesei cîte douã gîşte îndopate, frumos jumulite şi legate cu panglici de colorile naţionale ungureşti, printr-o delegaţiune din cei mai notabili membri împreunã cu preşedintele [comunitãţii]" (232, p. 194).

Credinţa magicã în polaznic şi datina din jurul ei sînt foarte rãspîndite la popoarele slave din sudul României (bulgari, sîrbi) şi la cele din nord (cehi, slovaci, polonezi, ucraineni, belaruşi) (70, pp. 161-162; 230, pp. 55-57; 234, pp. 399 ş.u.; 184, pp. 14-16). în încercarea de a-şi explica aceastã ciudatã tradiţie popularã — a cãrei semnificaţie iniţialã s-a pierdut —, unii ţãrani ruteni din Bucovina vehiculau o legendã paradoxalã, conform cãreia evreul ar fi un bun polaznic pentru cã „Isus a binecuvîntat religia iudaicã". Cei mai mulţi ruteni, însã, credeau cã evreul este un semn de bune auspicii în astfel de momente inaugurale (la început de an, de exemplu, sau de sãptãmînã), pentru cã el este de regulã prosper şi bun afacerist (230, pp. 56-57). In acest caz, acţiona explicaţia nr. 2, de mai sus, bazatã pe stereotipul comentat şi el mai sus.

Probabil datoritã influenţei exercitate de folclorul magic al rutenilor şi huţulilor din nordul Moldovei, acest eres a fost preluat şi de ţãranii moldoveni, în aceastã situaţie însã, condiţia ca „primul oaspete" sã fie de bun augur nu mai era aceea de a fi neapãrat evreu (deci bogat sau norocos, conform stereotipului), ci aceea de a fi, pur şi simplu, un om bogat sau norocos, indiferent de identitatea sa etnicã. Iatã cum sunã unele superstiţii din Moldova şi

330

Bucovina: „Multã bãgare de samã se dã strãinilor cari vor intra întîi în ogradã [în Ajunul Crãciunului]" (491, p. 281), sau „Cum ţi-a fi musafirul de ziua de Sf. Vasile [= l ianuarie], bogat ori sãrac, aşa vei fi cu îndestulare ori cu lipsã, tot anul" (757, p. 215), sau „Cînd ţ-a intra în casã [la începutul sãptãmînii] un om cu noroc, îţi merge ca din apã, da cînd ţ-a intra unul fãrã noroc, sãrãceşti şi flãmînzeşti" (259, p. 223).

7. Jidovii sau uriaşii

Motive mitologice

Cel mai important ciclu de legende populare româneşti referitoare la „jidovi" este cel care — în cadrul antropogenezei mitice — îi prezintã ca fiind o specie preumanã, o populaţie ratatã de an-droizi giganţi, care a fost nimicitã prin potop. Noi, oamenii, am fi urmat dupã ei. Cu toate cã este vorba de o populaţie miticã, adesea ţãranii fac confuzie între „jidovi" (evreii legendari) şi „jidani" (evreii reali), punînd pe seama primilor viciile atribuite ultimilor (cum este „legea spurcatã"). „Poporul crede — sunã un eres românesc — cã noi nu ne tragem din jidani [sic!]', noi sîntem fãcuţi de al doilea [= a doua oarã], cã jidovii au fost o lege spurcatã şi noi sîntem lege curatã" (162, p. 209).

Credinţa în arhaicitatea şi, mai ales, în gigantismul „jidovilor" a generat o mulţime de expresii şi zicale populare româneşti, de genul: „de cînd cu jidovii" [= din vremuri imemoriale]; „muncã jidoveascã" [= muncã grea]; „a fi rapt din jidovi" [= a fi voinic şi corpolent], sau „omul ãsta aşa-i de jidov, ca un urs", sau chiar „ce jidov de rumân!" (39, p. 21; 166, p. 46 şi 247, p. 115).

Iatã principalele motive mitice care intrã în compoziţia legendelor româneşti referitoare la „jidovi" sau „uriaşi", culese, de regulã, pe la sfîrşitul secolului al XlX-lea:

a) „Oamenii ãi de demult a[u] fost jidovi, adicã nişte oameni grozav de mari: capu' ca hîrdãu' ãl de cinci vedre, ochii ca tãierile, mîinile ca putineele [...], unghiile ca secerile, dinţii din gurã ca fearele plugului..." Se credea cã oasele mari, gãsite de ţãrani în pãmînt, sînt „oase de jidovi" („de uriaşi") (46, p. 196 şi 269, pp. 157-158).

331

b) Tot de la, jidovi" sau „urieşi" au rãmas îngropate comori imense, pentru cã aceştia „aveau averi nenumãrate, bãnet mult [...], sã nu-1 poţi duce în zece care. Iar atunci cînd murea vreunul, aveau obiceiul sã îngroape cu el şi toate averile lui." „La zile mari", deasupra acestor comori „ard [joacã] focuri", dar, de regulã, sînt „comori rele", adicã „legate, blestemate, vrãjite". Dacã ai încerca sã le dezgropi, „te-ai alege cu vreo pocealã" (166, p. 48; 89, pp. 8-10 şi pp. 35-36; 269, p. 163). Conform proverbelor populare româneşti, în general, „banul gãsit e ban vrãjit" şi „comoara gãsitã e belea nesfîrşitã", dar în special cînd banii gãsiţi au aparţinut, chipurile, unor Jidovi" (341, p. 107). Probabil cã motivul mitic referitor la comorile jidovilor legendari a beneficiat şi de credinţa în mercantilismul şi bogãţia „evreilor reali". „De bogãţia cea mare a Jidovilor s-a dus pomina — zic ţãranii, în Vîlcea se zice de un om bogat, «chiabur», cã «e Jidov» de bogat" (166, p. 48).

c) Diverse construcţii megalitice, ruine, movile, cetãţi mari etc. sînt puse de ţãranii români pe seama „jidovilor din vechime". Adesea, acestea poartã toponimul mitic Jidova sau Jidovina (cu sensul „Cetatea jidovilor", pentru care ungurii din Transilvania folosesc toponimul Zsidovâr). Toponime similare sînt atestate şi în Polonia, Cehia, vestul Ucrainei, estul Austriei etc. Chiar şi începuturile siderurgiei din Transilvania sînt puse pe seama „neamului evreilor" (probabil, a „Jidovilor" mitici), conform unei legende populare atestate încã de la jumãtatea secolului al XVIII-lea (332).

d) Un motiv mitic foarte rãspîndit în tradiţia popularã este cel referitor la „o fatã de jidov", care a gãsit arînd pe cîmp nişte oameni obişnuiţi, „ca cei de acum". Fata i-a luat în poalã — cu boi şi pluguri cu tot — şi i-a dus sã le arate pãrinţilor ce „goange" (sau „gîngãnii") a gãsit, „scormonind pãmîntul". Mama i-a spus sâ-i ducã înapoi, „cã ãştia sînt oameni", şi cã, „dupã prãpãdirea jidovilor", ei „au sã stãpîneascã pãmîntul" (56, pp. 169—170 şi 269, pp. 158-159). Acest topos apare în cele mai vechi colecţii de basme şi legende culese în spaţiul românesc (Arthur Schott în 1845, Fr. Miiller în 1857), dar el are o rãspîndire europeanã mult mai largã (vezi motivul AT 701).
2010-07-19 18:44 Читать похожую статью
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • © Помощь студентам
    Образовательные документы для студентов.