.RU

Folclor şi Etnologie a Academiei Române şi al International Union of Ethnological and Antropologica! Sciences (Londra), în lucrãrile sale, Andrei Oişteanu - старонка 16


119

pe soldaţi cu 25 de lovituri de harapnic, de ar mai maltrata pe evrei sub orice pretext şi se vãzu chiar silitã a reţine armata în cazarmã timp de cîteva zile", în 1860, M. Kogãlniceanu s-a vãzut nevoit sã reformuleze termenii documentului şi — tradus în ebraicã si în idiş — sã-1 retrimitã tuturor rabinilor. De data aceasta, cu mai mult succes (322, pp. 222-223; vezi şi 125, p. 156).

„Fost-au evreii din Moldova siliţi vreodatã a purta un costum deosebit? — se întreba Elias Schwarzfeld în 1891. „Iatã o chestie ce ne-ar putea interesa mult, dar asupra cãreia nu am putut încã gãsi fapte pozitive" (322, p. 218). De regulã, în Moldova şi Ţara Româneascã, precum şi, în general, în toatã Europa creştin-orto-doxã, nu au fost impuse stigmate etnice sau confesionale. Cîteodatã însã, stigmatul confesional nu consta din impunerea, ci din interzicerea unui element de vestimentaţie. Abia lipsa lui stigmatiza. Iatã cîteva exemple:

In 1709, J. W. Bardili — refugiat în raiaua turceascã Tighina, împreunã cu regele Suediei, Carol al XI 1-lea — noteazã urmãtoarele despre oraşul de pe malul drept al Nistrului: „înãuntrul oraşului locuiesc turcii, iar în suburbii armenii şi evreii, cãrora li se îngãduie celebrarea cultului lor religios [doar] înãuntrul caselor lor particulare. [...] Evreii şi armenii pot fi recunoscuţi dupã portul lor, cãci nici unora dintre ei nu Ie este îngãduit sã poarte turban, prin care turcii cautã sã se deosebeascã de toţi ceilalţi" (43, p. 17 sau 376', p. 268). Informaţia nu trebuie sã ne mire. Purtarea sau nu a turbanului, forma şi culoarea acestuia, erau — chiar între turci — semne care marcau diferenţa. Aceste semne distinctive nu erau stabilite prin tradiţie populara, ci prin dispoziţie statalã — aşa cum ne asigurã, tot Ia începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir în Istoria Imperiului Otoman şi în Sistemul sau întocmirea religiei mu-hammedane (561, p. 459). La Constantinopol, purtarea turbanului de cãtre ghiauri era strict interzisa, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. La Bucureşti, în primele decenii ale secolului al XlX-lea, îndrãzneau sã poarte turban doar boierii cei mari, aşa cum poruncise domnitorul Grigore Ghica în 1823 (363, p. 101).

Stabilit în Bucureşti în perioada 1710-1716, ca secretar al domnitorilor munteni, evreul convertit Anton Mãria del Chiaro noteazã

şi el faptul cã în Ţara Româneascã „sînt multe familii evreieşti", care „trãiesc destul de greu". „[Evreilor] nu le este îngãduit sã poarte haine de altã culoare decît neagrã sau vînãtã şi nu se pot încãlţa cu conduri [it. stivaletti] galbeni sau roşii, ci numai negri" (43, p. 32 sau 376, p. 386 sau 109, p. 107). „Condurii de marochin roşu ori galben" erau într-adevãr încãlţãrile preferate ale turcilor din Ţãrile Române (366, p. 126). „Este probabil — scria Elias Schwarzfeld în 1891 — cã, la un moment dat, aceastã poprire [care îi viza pe evrei] sã fi fost practicatã şi în Moldova" (322, p. 218). Istoricul Victor Neumann nu exclude posibilitatea ca aceste elemente de vestimentaţie sã se fi datorat „inovaţiilor de ordin ritual ale hasidimilor" (JOI, p. 37). Eu cred, mai degrabã, cã este vorba de o influenţã turceascã în Ţãrile Române, vasale ale Imperiului otoman. Unii cãlãtori europeni în Turcia secolului al XVIIl-lea au observat faptul cã „erau pedepsiţi grecii, armenii şi evreii care purtau culori interzise acestor trei naţii". De exemplu, doar turcii aveau dreptul sa poarte C1zme de piele galbenã, iar un creştin

-

Cuplu de evrei hasizi din estul Poloniei, desen, 1846

121

Probabil cã evreii din Ţãrile Române s-au plîns la înalta Poarta de acest tabu vestimentar, cãci un ordin (turc. hatişerif) al Sultanului em.s în 1771 şi reiterat în 1787 şi în 1803, abroga astfel de interdicţii discriminatorii. In acest ordin se cerea ca atît evreii pâminteni cit şi ceilalţi locuitori ai Moldovei „sã nu aibã vreo supãrare de cãtre nimeni asupra straielor şi a portului lor" (7 09 p 108 sau 322 p. 219). Dar însãşi existenţa unei prevederi care'abroeã o interdicţie, este un semn cã acea interdicţie se aplica înainte. Aşa

Evrei din Imperiul otoman miniaturi din Istanbul, 1618 (stingã) şi din Venera, cea 1750 (dreapta)

122

cum am arãtat mai sus, se pare cã unele influenţe turceşti s-au manifestat în spaţiul românesc, dar nu prin impunerea în portul evreilor a unor stigmate defãimãtoare, ci prin interzicerea purtãrii unor elemente de vestimentaţie (turban, încãlţãminte coloratã etc.). In schimb, în teritorii nevasale ale înaltei Porţi, precum Bielorusia, evreii îşi permiteau sã poarte turbane, aşa cum sînt reprezentaţi în icoane datînd din secolul al XVII-lea (544, p. 51).

Pe fresca de la mînãstirea Voroneţ, în imaginile reprezentînd martiriul de la Cetatea Albã al Sf. loan cel Nou, apar cîţiva evrei pur-tînd un tip deosebit de pãlãrie (bicorn). Istoricul Andrei Pippidi crede cã, „precum în alte colonii genoveze, evreii [din Cetatea Albã] trebuiau sã poarte veşminte galbene şi o pãlãrie de o formã curioasã, cu douã coarne". „Acest fapt poate dovedi — continuã Andrei Pippidi — cã aceeaşi discriminare vestimentarã exista încã în Moldova secolului al XVI-lea; altfel, acest indiciu n-ar fi putut fi înţeles de cãtre privitori" (507, p. 75).

Atît premisa cît şi concluzia mi se par a fi eronate. Mai întîi, în primele decenii ale secolului al XlV-lea, cînd a avut loc martiriul Sf. loan cel Nou, Cetatea Albã nu era „colonie genovezã", ci se afla sub dominaţia urmaşilor hanului tãtar Nogai (ucis în 1299) (vezi 428, p. 22 şi 429, p. 149).

în al doilea rînd, aşa cum rezultã din imagini, realizatorii frescei de la Voroneţ au reprezentat Cetatea Albã ca fiind guvernatã nu de genovezi şi nici de tãtari, ci de turci otomani. Aceasta era situaţia în perioada realizãrii picturii murale (terminatã în 1547), cãci în 1538 sultanul Soliman Magnificul anexase Bugeacul Imperiului otoman. Astfel de actualizãri sînt uzuale în epocã, în 1643, de exemplu, în Cazanie, mitropolitul Varlaam descrie şi el martiriul Sfmtului loan cel Nou de la Cetatea Albã ca fiind provocat şi pus în practicã de „mai-marele cetãţei, carele era turc, iubitoriu foarte şi socotitoriu credinţei turceşti" (96, p. 452). în aceastã privinţã, nu trebuie sã ne mire nimic, astfel de actualizãri frizau cîteodatã absurdul: într-un text celebru de la începutul secolului al XVI-lea, învãţãturile lui Neagoe Basarab cãtre fiul sãu Theodosie, însuşi împãratul roman Constantin cel Mare este pus, la începutul secolului al IV-lea, sã se batã „cu turcii de la Vizantiia [= Bizanţ]" (/ 74, p. 185).

în al treilea rînd, tot la Voroneţ, în scena „Judecãţii de apoi", în grupul de turci (lik turski) apar cîteva personaje care în loc de turban poartã pãlãrii cu douã coarne, identice cu cele considerate

123

Grupul de turci în scena Judecãţii de apoi, Mînãstirea Voronet frescã de pe faţada vesticã, 1547

fvK^EstePofi °& ^ ^^^ ^^ "T"* ^ gen°Vezi ţie specificã), dar de evrei supuşi Imperiului^toma^Dupâ ™t zarea lor dm Spania şi Portugalia, evreii sefarzi au fost primiţi cu braţele deschise în Imperiu.

în fine, nu cred cã faptul semnalat de istoricul Andrei Pippidi „poate dovedi cã aceeaşi discriminare vestimentarã exista încã în 124

Moldova secolului al XVI-lea". Dacã ar fi existat unele stigmate etnice, ele ar fi fost figurate în primul rînd la soborul de evrei (lik evreiskî] reprezentat în vecinãtatea soborului de turci în scena „Judecãţii de apoi", de pe zidul vestic al bisericii Voroneţ. Or, evreii din „Judecata de apoi" nu poartã nici bicorn, nici alte elemente de vestimentaţie discriminatorii.

Cred cã atît în imaginea grupului de turci din scena „Judecãţii de apoi", cît şi în cea a „Martiriului Sf. loan cel Nou", ambele de la biserica Voroneţ, sînt reprezentaţi evrei care nu aveau voie sã poarte turban, aşa cum am arãtat mai sus.

Semn al infamiei, semn al mîndriei

In urmã cu cîţiva ani, teologul creştin Marcel Dubois, decanul Facultãţii de filozofie anticã şi medievalã a Universitãţii Ebraice din Ierusalim, îşi motiva — în cadrul unui interviu — decizia de a se fi stabilit în Israel (în 1962) şi de a fi devenit cetãţean israelian (în 1974). Pe lîngã cauzele raţionale care au determinat aceste ho-tãrîri cruciale, a existat şi „o motivare sentimentalã" — o tainã intimã, pe care teologul creştin pãrea sã o mãrturiseascã în public pentru prima datã: „în 1942 eram de patra ani [cãlugãr] dominican, îmi amintesc seara în care guvernul de la Vichy a decis sã impunã steaua galbenã evreilor din Franţa. Mã plimbam prin parcul mînãstirii de la Saulchoir, între Paris şi Fontainebleau, într-un peisaj minunat pe malul Senei, împreunã cu un alt cãlugãr, originar dintr-o familie din marea burghezie francezã. Replica lui, dupã aflarea ştirii despre noul decret, îmi revine mereu în memorie: «Noi, care celebrãm în fiecare dimineaţã trupul unui evreu, ar trebui sã purtãm şi noi steaua galbenã.» Am cerut cetãţenia israelianã în 1974, la un an dupã rãzboiul de Yom Kipur, aşa cum ar fi trebuit sã port steaua galbenã în 1942" (3 79).

Chiar şi un ofiţer german, aflat în Parisul ocupat de Wehrmacht, se simţea ruşinat cînd vedea evrei purtînd pe piept steaua galbenã. „Pe Rue Royale am întîlnit pentru prima datã în viaţã steaua galbenã, purtatã de trei fete tinere, îşi nota el în jurnal, la 7 iunie 1942. Consider cã lucruri de felul acesta marcheazã o datã anume, chiar şi în istoria personalã. Asemenea spectacol nu rãmîne fãrã reacţie — eu, de pildã, m-am simţit de îndatã jenat cã eram în uniformã"

125

(5(55, p. 124). Riscînd mult, acest ofiţer lua poziţie de drepţi în faţa evreilor stigmatizaţi şi, spre marea lor surprizã, le prezenta onorul cu un salut militãresc. Era astfel rãzbunatã o farîmã din imensa umilinţã la care erau supuşi. „Acest eveniment m-a tulburat — îşi aduce aminte, dupã jumãtate de secol, un doctor evreu din Paris— şi m-am întrebat multã vreme ce semnificaţie putea sã aibã acel gest" (380). Nu ştiu cîţi militari germani au simţit şi s-au purtat astfel. Cu siguranţã nu mulţi. Dar cel puţin unul. Numele sãu a devenit celebru: Ernst Jiinger.

Se pare cã sentimente asemãnãtoare au trãit şi alţi europeni în epocã. La Bucureşti, de exemplu, în 1941, diplomatul şi politicianul Constantin Vişoianu — ruşinat de reglementãrile antisemite promulgate de Guvernul mareşalului Ion Antonescu — îi declara urmãtoarele prietenului sãu Mihail Sebastian: „De cîte ori vãd un evreu, sînt ispitit sã mã apropiu de el, sã-1 salut şi sã-i spun: «Domnule, vã rog sã credeţi cã eu n-am nici un amestec»" (156, p. 368).

Titlul de onoare de „Drept al popoarelor" — acordat de statul Israel celor care i-au ajutat pe unii evrei sã scape de tragica soartã care le-a fost impusã în Europa anilor 1939-1945 — a fost oferit şi regelui Danemarcei, Christian al X-lea (1912-1947), ca reprezentant al poporului danez. Cînd autoritãţile germane i-au obligat pe evrei sã poarte steaua galbenã cu şase colţuri, suveranul danez a fost primul care şi-a cusut-o pe haine, în dreptul inimii. Alţi cetãţeni ai Danemarcei, tot ne-evrei, i-au urmat exemplul. La fel au fãcut mai mulţi studenţi parizieni, plimbîndu-se demonstrativ pe Champs-Elysees cu steaua galbenã în piept. O acţiune gratuitã, a crezut Emst Jiinger, pentru cã tinerii au presupus „cã adversarul are umor". Au fost imediat arestaţi (565, p. 125).

Astfel de gesturi au fost superbe acte de solidaritate simbolicã. O obligaţie a minoritãţii (afişarea stigmatului) a fost transformatã într-un drept al majoritãţii; un semn al infamiei a fost transformat într-un semn al mîndriei. Cînd toatã lumea poartã un semn distinctiv, dispare distincţia însãşi. Mecanismul discriminãrii şi al terorii poate fi, dacã nu blocat, cel puţin frînat. De regulã, sistemele greoaie şi monstruoase devin vulnerabile în faţa praştiei unei idei simple şi ingenioase.

PORTRETUL PROFESIONAL

1. Evreul negustor

într-un straniu clasament pe naţiuni, evreul (veşnicul cãmãtar, cîrciumar şi negustor necinstit) pare sã ocupe primul loc la proba înşelãrii altora, cel puţin conform urmãtoarei zicale româneşti: „Un grec înşalã doi români, un armean doi greci, un ovrei doi armeni" (3, p. 47). în conformitate cu aceastã insolitã ecuaţie etnico-eticã, viciul de cãpãtîi al evreului ar fi frauda, pe care ar practica-o de douã ori mai bine decît armeanul, de patru ori mai bine decît grecul şi de opt ori mai bine decît românul. Proverbe similare se regãsesc la polonezi („Pe polonez îl înşalã neamţul, pe neamţ italianul, pe italian spaniolul, pe spaniol jidanul, pe jidan însã numai dracul"), la macedoneni („Un ovrei înşalã zece greci, un grec înşalã zece albanezi") şi la ruşi („Un evreu face cît doi greci, un grec cît doi armeni, un armean cît doi nobili din Poltava") (3, pp. 71-72). Pentru alte proverbe similare, vezi capitolul Caracteristici etnice şi etice.

„Evreul nu şi-a însuşit înşelãciunea, ea îi este înnãscutã" — susţine un proverb rutean, înrudit cu unul polonez: „Evreul este înşelãtor de cînd e el" (3, p. 70). Fiind inteligent şi bun afacerist, evreul este, la rîndul lui, greu de pãcãlit; „Dacã vrei sã înşeli un evreu — spune un proverb polonez — trebuie sã te scoli foarte devreme" (727, p. 91). Şi pentru nemţi, „sã tragi un evreu pe sfoarã" reprezintã suprema bravurã (455, III, p. 23). Mai degrabã se înşalã el însuşi, cred ruşii: „Evreul e în stare sã se înşele singur, dacã îi trãsneşte prin cap vreo înşelãciune" (3, p. 70). La fel este perceput evreul de cãtre ucraineni: „O zicalã rãmasã din bãtrîni spune cã jidanul e în stare sã se fure şi pe el, numai sã vreie" (N.V. Gogol, Taras Bulba, 1835; cf. 660, p. 173). Mai rar sînt atestate proverbe care exprimã, dimpotrivã, corectitudinea evreilor la bani: „Sã ne

127

iubim ca fraţii, dar sa ne ţinem socotelile ca evreii" (proverb polonez; cf. 70, p. 179); sau disponibilitatea lor de a ajuta ne-evrei: „Cînd îţi merge greu, apeleazã la un evreu" (proverb polonez; cf. 727, p. 89); sau faptul ca evreii sînt calculaţi în afaceri şi nu riscã orbeşte: „Copiii lui Abraham nu se aventureazã lesne pe gheaţa subţire" (proverb olandez şi german; cf. 3, p. 65).

Trebuie aduse aici corecţiile de rigoare. Veronika Gorog-Karady este îndreptãţitã sã sublinieze faptul cã, pentru mentalitatea popularã, „a înşela era parte integrantã a activitãţii de comerţ, în mod tradiţional perceputã ca opunîndu-se muncii cinstite. Ţãranii, precum şi majoritatea muncitorilor, identificau munca cu efortul fizic; de aici aversiunea lor faţã de gulerele albe" (107, p. 122). Alexander Hertz (The Jews in Polish Culture, 1961) susţine cã, în orice structurã de piaţã primitivã, nu numai evreii, dar orice mici negustori tind sã fie percepuţi ca „hoţi", „escroci", „lipitori" etc. (542, p. 261).

Negustor ambulant evreu din nord-estul Italiei, miniaturã, Veneţia, cea 1750

în felul sãu, a spus-o şi Moses Schwarzfeld la sfîrşitul secolului al XlX-lea: „Explicaţia acestei credinţe false nu trebuie cãutatã numai în concepţia greşitã a poporului [român], cã evreul ar fi de felul sãu prefãcut şi şiret şi deci predispus spre înşelãciune, ci şi într-un motiv istoric, într-o erezie a veacurilor trecute, ce mai are rãsunet puternic în prezent, adicã: în considerarea negoţului ca o hoţie patentã" (3, p. 47). Cu un alt prilej, acelaşi autor scria despre „prejudeţele românilor contra comerciului", ocupaţie „pe care o considerã ca o hoţie" (109, p. 46).

De altfel, în Evul Mediu european, situaţia nu a fost radical diferitã. Imaginarul colectiv al Europei pre-renascentiste a generat un portret „esenţial negativ" al negustorului (575, p. 188). Tuşele negative din portretul negustorului s-au adãugat la imaginea oricum negativã a evreului. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir a încercat sã-şi explice de ce „toatã neguţãtoria Moldovei" se aflã în mîna strãinilor („turci, evrei, armeni şi greci"), în schimb „rareori afli un moldovean neguţãtor". Conform domnitorului român, douã ar fi fost motivaţiile acestui fenomen socio-eco-nomic: „din pricina trîndãviei alor noştri [= a moldovenilor]" şi, mai ales, „pentru cã orice neguţãtorie [moldovenii] o socotesc lucru de ocarã" (Descripţia Moldaviae, 1717; cf. 43, p. 31). în 1879, în discursurile lor parlamentare privind „chestia evreiascã", Titu Ma-iorescu şi P.P. Carp (532, p. 108) vedeau relaţia economicã dintre români şi evrei cam în aceiaşi termeni: otium (inactivitate) vs. ne-gotium (muncã). Termenii apar şi în discursul politic al liber-schim-bistului Nae Caţavencu: „Noi aclamãm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastrã! [...] în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul! Şi cu toate acestea toţi faliţii sunt jidani [...] Aceastã stare de lucruri este intolerabilã! Pînã cînd sã n-avem şi noi faliţii noştri?" (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdutã, 1884; cf. 336, I, p. 186).
2010-07-19 18:44 Читать похожую статью
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • © Помощь студентам
    Образовательные документы для студентов.