.RU

CAPITOLOUL XVI - In afară de motivul creștin pentru care am elaborat aceste pagini, adică o cunoaștere suficientă...


CAPITOLOUL XVI



MAREA SCHISMĂ DIN 1054



Deja schisma lui Foţie, depăşită canonic, contribuise la îndepărtarea Orientului de Occident, a grecilor de latini. În noul ambient al secolului al XI-lea, o concordanţă ecleziastică şi culturală între cele două lumi se prezenta ca imposibil de realizat. În plus, grecii nu vedeau cu ochi buni alianţa dintre papalitate şi imperiul ottonilor, iar politica acestora din urmă în sudul Italiei reprezenta un alt punct de ruptură. Insistând apoi în mod excesiv asupra ortodoxiei Bisericii lor, grecii îi considerau pe latini decadenţi şi îndepărtaţi de tradiţia şi spiritualitatea perioadei patristice.

La începutul secolului al XI-lea, mai precis din anul 1009, numele papei dispare din dipticii Bisericii constantinopolitane. Nu cunoaştem cauza; probabil că grecii nu acceptaseră profesiunea de credinţă a papei Sergiu al IV-lea (1009-1012) trimisă patriarhului Sergiu al II-lea, în care intra şi Filioque. În plus, în anul 962, Otto al III-lea este consacrat împărat de Ioan al XII-lea, ceea ce însemna încă o dată că papalitatea îşi părăsise poziţia neutră faţă de cele două puteri imperiale, aliindu-se cu Occidentul. În Biserica antică, dipticii reprezintă listele trimise de fiecare patriarh celorlalţi patriarhi şi în care erau scrise numele patriarhilor vii sau decedaţi cu care erau în comuniune; numele lor erau pronunţate în cadrul celebrării euharistice. A omite numele unui patriarh înseamnă a nu mai fi în comuniune cu el.

La Roma, colaboratorii papei Leon al IX-lea (1049-1054) considerau restabilirea autorităţii şi a prestigiului Sfântului Scaun (decăzute în secolul al X-lea) ca şi condiţia absolut indispensabilă pentru reforma Bisericii şi pentru primatul papal. Acum însă, autoritatea şi prestigiul Scaunului Apostolic Roman erau ştirbite de autonomia crescândă a scaunului patriarhal constantinopolitan. Personajul principal al occidentalilor este cardinalul Umberto de Silva Candida, al cărui caracter impetuos se apropia de cel al lui Cerularie; pentru Orient, îl avem pe patriarhul Mihai Cerularie, un personaj mai mult politic decât religios şi cu o pregătire teologică sumară şi superficială. În urma unei revolte împotriva împăratului (probabil că aspira la coroană), pentru a-şi salva viaţa se refugiază într-o mănăstire, unde, mai mult din dorinţa de putere, decide să devină cleric. Ulterior, ajunge colaboratorul intim al patriarhului, reuşind să-l influenţeze şi pe împăratul Constantin al X-lea.

Murind patriarhul Alexe Studitul în anul 1043, Cerularie îşi realizează visul de a ocupa scaunul patriarhal din capitala imperială. De la indiferenţa faţă de Roma, trece imediat la ostilitate. În anul 1050, an în care papa Leon al IX-lea primeşte omagiul normanzilor, el îi declară eretici pe latini. Aceasta, probabil, pentru că acum se proiectează o alianţă între imperiul oriental, cel occidental şi papalitate împotriva duşmanului comun, normanzii, care rup înţelegerea încheiată anterior cu papa. Promotorul acestei alianţe este comandantul armatelor bizantine din sudul Italiei, Arghir, persoană pe care Cerularie nu o poate suporta; în plus, nu poate accepta o alianţă între latini, consideraţi eretici, şi grecii „drept credincioşi”. Ideea alianţei este împărtăşită atât de papă, care se duce în Germania pentru ajutor, cât şi de împăratul bizantin. Cerularie, în schimb, vede într-însa un pericol grav pentru autonomia Bisericii sale. Arghir este excomunicat de patriarh şi i se neagă comuniunea. În plus, patriarhul dă curs unei aprigi campanii de denigrare a Bisericii Romei. Închide Bisericile latine din capitală şi sechestrează mănăstirile ce aparţineau Romei. Motivul? Folosirea pâinii azime în celebrarea euharistică, uzanţă generală în Occident încă din timpul lui Carol cel Mare. Pentru îndeplinirea ordinelor sale, patriarhul îl deleagă pe propriul trezorier, care declară neconsacrată hostia azimă şi o calcă în picioare.

Polemica în jurul hostiei azimă îşi are şi o motivaţie ce provine din Armenia. Această provincie fusese recucerită de Bizanţ între anii 1022 şi 1045. Aici erau prezente unele uzanţe proprii Bisericii latine, printre care şi folosirea pâinii azime. Pentru teologii bizantini, aceasta reprezenta o practică iudaică, pe care Cristos ar fi depăşit-o.

În scurt timp, situaţia devine din ce în ce mai gravă. În primăvara sau vara anului 1052, patriarhul de Antiohia, Petru, îi scrie papei, exprimându-şi preocuparea faţă de lipsa de comuniune dintre Roma şi Constantino­pol, vinovatul fiind în ochii săi tocmai papa. În anul următor, instigat de un colaborator al lui Cerularie, arhiepiscopul Leon de Ohrida (Bulgaria) adresează tuturor arhiepiscopilor latini şi papei o scrisoare în formă de tratat (destinatarul scrisorii este episcopul de Trani, în apropiere de Bari).

În aparenţă, propunând reconcilierea, arhiepiscopul cere abolirea tuturor uzanţelor Bisericii latine: pâinea azimă, postul sabatic, omiterea lui Aleluia din timpul quadragesimal, excluderea cărnurilor animalelor moarte prin sufocare346 etc. Latinii sunt consideraţi jumătate evrei şi jumătate păgâni. În scrisoare nu este menţionat Filioque. Acestea sunt gravele acuze care, în concepţia grecilor, blochează comuniunea ecleziastică; în fond, pe lângă antipatia existentă, ele nu denotă altceva decât slaba pregătire teologică a celor ce le susţineau.

Este posibil ca această scrisoare să fi ajuns în mâinile lui Umberto şi ale papei, prin Arghir, comandantul militar menţionat anterior. Leon al IX-lea şi Curia Romană văd într-însa un atac la adresa primatului roman. Răspunsul îl constituie o scrisoare a papei adresată lui Cerularie, în care sunt prezentate unele aspecte esenţiale ale reformei Bisericii şi concepţia despre Biserica Universală. Scris într-o formă polemică, răspunsul papei îl ameninţă cu excomunicarea pe Cerularie, excomunicare ce-i va veni în urma unui proces la Constantinopol. Tot din ordinul papei, Umberto este însărcinat să răspundă şi arhiepiscopului de Ohrida.

În toamna anului 1053, lui Cerularie i se pregăteşte un alt răspuns într-o formă sistematică şi sintetică. Sunt respinse acuzele grecilor aduse latinilor. În plus, căsătoria preoţilor greci este considerată ca adulter şi erezie nicolaistă, iar respingerea lui Filioque, ca erezie macedoniană. Scrisoarea Romei nu este expediată acum, ci purtată la Constantinopol, în anul următor, de către legaţii papali.

Între timp, pericolul normand devenise iminent şi deosebit de ameninţător pentru Constantinopol. În această circumstanţă, unica scăpare rămânea doar alianţa cu papalitatea şi cu occidentalii. Atât bazileul, cât şi Cerularie îi scriu papei, însă ambele scrisori sunt pierdute. Se pare că patriarhul a promis papei că-i va reintroduce numele în diptici. Din 28 iunie 1053 până în luna martie sau aprilie a anului următor, papa este făcut prizonier de normanzi şi închis la Benevento. După eliberarea sa, pontiful roman îi trimite la Constantinopol pe Umberto, pe arhiepiscopul de Amalfi, Pietro, şi pe cancelarul roman, Friedrich de Lorena. Ei primesc şi două scrisori, una destinată împăratului şi alta patriarhului, acesta din urmă trebuind să fie condamnat şi depus de către legaţii papali. Ajunşi în capitală, ei tratează doar cu împăratul, sperând că acesta va fi mai puternic decât patriarhul, căruia îi neagă orice gest de onorificenţă şi-i dau de înţeles că au venit pentru a corecta erorile bizantine.

Acum este publicat şi tratatul lui Cerularie împotriva latinilor. Ideile bizantine sunt susţinute de un monah venerabil din mănăstirea Studion, Niketas Stethatos care, printre altele, condamnă explicit celibatul preoţilor latini. Umberto obţine de la împărat permisiunea unei dispute publice cu monahul care, din lipsă de argumente solide, cât şi pentru a nu compro­mite alianţa cu latinii, este constrâns de împărat să cedeze. Cel ce nu cedează însă este patriarhul, care respinge orice discuţie cu legaţii papali, întărâtă poporul împotriva lor şi le interzice celebrarea Liturghiei în capitală. În urma acestei decizii, siguri pe ajutorul împăratului şi sperând încă în cedarea patriarhului, la data de 16 iulie 1054, într-o sâmbătă, legaţii papali depun pe altarul bisericii „Sfânta Sofia” bula de excomunicare347 a lui Cerularie şi a tuturor adepţilor lui, apoi părăsesc capitala. Bula, în termeni destul de aspri, fusese redactată de Umberto. Este posibil ca împăratul să nu fi cunoscut textul bulei sau să nu fi reflectat îndeajuns asupra consecinţelor ei.

Patriarhul cere ca bula să fie tradusă în limba greacă. Acest document conţine mai multe acuze, unele adevărate, altele false, la adresa lui Cerularie, a lui Leon de Ohrida şi a adepţilor lor. Patriarhul este considerat ca invalid în postul pe care îl ocupă, simoniac, îi rebotează pe latini, neagă legea lui Moise (din cauza pâinii azime), a scos Filioque din Crez, este un neofit întrucât a primit sfinţirile sacre într-o singură zi, a intrat în mănăstire doar din frica de a nu fi prins şi executat etc.

Cerularie consideră că acuzele îl lovesc nu numai pe dânsul, ci întreaga Biserică bizantină. Vorbeşte cu împăratul şi-l convinge să-i cheme înapoi pe legaţii papali. De fapt, Cerularie nu intenţiona să ajungă la un acord cu legaţii papali. În scurt timp, mobilizează populaţia împotriva lor şi stabileşte ca discuţiile cu latinii să se desfăşoare într-un ambient unde viaţa legaţilor să fie pusă în pericol. Urmează apoi un sinod în care nici una din părţi nu cedează. Constatând că totul este zadarnic, mai mult, poporul începuse să asalteze palatul imperial, împăratul îi sfătuieşte pe legaţi să se întoarcă la Roma. Cedând apoi în faţa patriarhului, împăratul îl desti­tuie pe Arghir, iar cei mai buni consilieri ai săi trebuie să părăsească curtea imperială

În duminica următoare, 24 iulie, patriarhul convoacă un sinod unde expune totul conform propriilor interese. La sfârşit, îi excomunică pe lega­ţii papali şi pe susţinătorii lor, în special pe Arghir. Patriarhul Petru al III-lea de Antiohia, mai prudent şi dându-şi seama de consecinţele conflic­tului, îi scrie patriarhului, rugându-l insistent să evite ruptura cu Roma. În viitor, el nu va urma orientarea lui Cerularie, din care motiv nu se poate vorbi de o schismă între Roma şi Antiohia.

Umberto şi însoţitorii săi puteau într-adevăr să-l excomunice pe Cerularie din moment ce papa era mort deja de trei luni (aprilie 1054), iar puterile lor încetaseră o dată cu moartea papei? Excomunicarea era îndreptată apoi împotriva patriarhului şi a susţinătorilor lui, şi nu împotriva întregii Biserici bizantine. La rândul său, Cerularie i-a excomunicat pe legaţi şi pe susţinătorii lor, şi nu pe papă sau Biserica occidentală. Din acest motive, din punct de vedere juridic, schisma nu este validă. Însă vehemenţa discuţiilor şi absurditatea acuzelor depăşesc cu mult contextul schismei foţiene. Totuşi, nu se poate spune că situaţia ar fi devenit disperată şi imposibil de remediat. Împăratul avea un caracter slab; în locul lui, un altul ar fi reuşit probabil să calmeze impetuozitatea, îndărătnicia şi setea de putere a patriarhului. Mai mult, la Bizanţ se ştia că, într-o mare măsură, tot ceea ce se întâmplase se datora lui Cerularie.

În perioada care urmează, imperiul intră într-un lung şi grav declin. Se fac simţite contrastele sociale, criza economică şi comploturile de curte. În acelaşi an, 1054, Constantin al IX-lea moare, urmându-i Teodora, ca reentă, şi apoi Mihai al VI-lea (1056-1057). În timpul Paştelui anului 1057, Cerularie organizează un complot împotriva împăratului, care este înlocuit cu Isaac Comnenul, cu el începând dinastia comnenilor. La puţin timp după complot, patriarhul moare. Cu el se încheie unul din episoadele triste ale istoriei Bisericii. Exemplul său şi al scaunului patriarhal constantinopolitan este decisiv şi pentru alte Biserici orientale care intră sau intra­seră deja în sfera de influenţă bizantină (Bulgaria, Serbia, Rusia şi România).

CUPRINS

Introducere, P 2

CAPITOLUL I

ISUS CRISTOS SI BISERICA PRIMARĂ DIN IERUSALIMm p 13

CAPITOLUL II

RELIGIOZITATEA ÎN LUMEA GRECO-ROMANĂ

ŞI ÎNTÂLNIREA CU CREŞTINISMUL, p 29

CAPITOLUL III

ACTIVITATEA APOSTOLULUI PAUL, p 48

CAPITOLUL IV

BISERICA ÎN IMPERIUL ROMAN: PERSECUTIILE. PĂRINŢII APOSTOLICI ŞI APOLOGEŢII, p 64

CAPITOLUL V

BISERICA ÎN IMPERIUL ROMAN CREŞTIN (secolele IV-VI), p 83

CAPITOLUL VI

ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI, p 124.

CAPITOLUL VII

BISERICA MEDIEVALĂ, p 135

CAPITOLUL VIII

ACTIVITATEA MISIONARĂ ÎN OCCIDENT (secolele V-VII), p 150

CAPITOLUL IX

PAPALITATEA LA ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU, p 158

CAPITOLUL X

CAROL CEL MARE. FONDAREA IMPERIULUI DIN OCCIDENT, p 175

CAPITOLUL XI

ÎNCREŞTINAREA SLAVILOR ŞI A UNGURILOR, p 189

CAPITOLUL XII

DECADENŢA IMPERIULUI CAROLINGIAN. SAECULUM OBSCURUM, p 203

CAPITOLUL XIII

EUROPA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLELE IX-XI, p 217

CAPITOLUL XIV

OTTO CEL MARE ŞI RESTAURAREA IMPERIULUI DIN OCCIDENT, p 224

CAPITOLUL XV

REFORMA MONASTICĂ DE LA CLUNY, p 237

CAPITOLOUL XVI

MAREA SCHISMĂ DIN 1054, p 243


1RAHNER, K., Symbole der Kirche, Salzburg 1964, p 239 șu.

2Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, I, Milano 19833, p XXI-XXXII.

3

1.

Izvoare necreștine



Iosif Flaviu scrie în Antiquitates că „fratele lui Isus”, Iacob, a fost prezentat în fața Marelui Preot Ana.



Tacitus

vorbește

despre Isus ca fiind Cristos, executat de Ponțiu Pilat. Apoi vorbește despre creștini ca fiind acuzați de incendierea Romei.

Suetonius vorbește despre un oarecare „Chrestos”, care pare a fi Isus.

2.

Izvoare creștine



Tradiția sinoptică: Izvorul „Q” (Quelle) și Marcu stau la baza Evan­gheliilor lui Matei și Luca. Critica literară influențează istoriografia bise­ricească:

Formgeschichte descoperă Sitz im Leben-ul comunității creștine;

Redaktionsgeschichte, concepția teologică a fiecărui autor;

Marcu creează genul literar numit „evanghelie”. Nu are scopul de a scrie o biografie a lui Isus;

Luca intenționează să-l întărească în credință pe cititor. Pentru aceasta, scrie o „biografie” a lui Isus, încadrată în istoria mântuirii.

Tradiția ioanică prezintă materialul primit într-un plan teologic pro­priu. Este Evanghelia cea mai târzie. Se îndepărtează de tradiția sinopti­cilor; din acest motiv se ridică anumite rezerve în a considera cea de-a patra Evanghelie ca o relatare exactă a vieții lui Isus. Reprezintă mai mult o prezentare a caracteristicilor comunității „ioanice”.

Faptele apostolilor. Nu este vorba de o „schiță istorică”. Scopul scrierii este acela de a face cunoscută dezvoltarea creștinismului pornind de la Ierusalim și trecând prin Samaria, Galileea și Siria, până la Roma. Personajele principale sunt Paul și Petru.

Corpus paulinum. Scrisorile lui Paul reprezintă izvoarele cele mai interesante referitoare la istoria creștinismului primar.

Scrisorile pastorale. 1-2Tim, Tit ne prezintă formarea ministerelor în Biserică.



4 K.H. Rengstorf, „”, în GLNT, I, 1088-1196.

5 Cf. J. Dupont, Etudes sur les Actes des Apôtres, Paris 1967.

6 Cf. N. Adler, Das erste christliche Pfingsfest, Münster 1938.

7 Cf. O. Cullmann, La Samaria e le origini della missione cristiana, în Dalle fonti dell’Evangelo alla teologia cristiana, Roma 1971, p. 53-62.

8 Cf. J. Blinzler, Rechtgeschichtliches zur Hinrichtung des Zebedaien Jakobus (Act XII, 2), NovT 5 (1962) p. 191-206.

9 Cf. H. v. Campenhausen, Die Nachfolge des Jakobus, ZKG 63 (1950), p. 133-144.

10 Cf. J. Dupont, Pietro e Paolo ad Antiochia e Gerusalemme, în Studi sugli Atti degli Apostoli, Roma 1971, p. 313-366.

11 Cf. H. Schlier, Ecclesiologia del Nuovo Testamento, în MS VII, Brescia 1972.

12 Cf. H. Schiler, Il tempo della Chiesa, Bologna 1965.

13 Cf. A. Lemaire, Le ministère aux origines de l’Eglise, Paris 1971.

14 Cf. Y. Congar, L’episcopato e la Chiesa universale, Roma 1965.

15 Cf. E. Stauffer, Petrus und Jakobus in Jerusalem, în Festchr. O. Karrer, Fankfurt 1960, p. 361-372.

16 Cf. J. Lécuyer, Le diacre dans l’Eglise et le monde d’aujourd’hui, Paris 1966, p. 15-26.

17 Cf. J. Dupont, Studi sugli Atti degli Apostoli, Roma 1971, p. 547-574.

18 Cf. O. Cullmann, Cristologia del Nuovo Testamento, Bologna 1970.

19 Cf. H. Jedin (ed.), Storia della Chiesa, vol. I, Ed. Jaca Book, Milano 1992.

20 Cf. B. Neunheuser, Baptême et confirmation, Paris 1966.

21 Cf. J. J. von Allmen, Saggio sulla cena del Signore, Roma 1968.

22 Cf. E. Galbiati, L’eucarestia nella bibbia, Milano 1968.

23 Cf. C. S. Mosna, Storia della Domenica dalle origini fino agli inizi del V secolo, Roma 1969.

24 Cf. A. M. Nola, Apocalittica e Apocalissi, în Enciclopedia delle Religioni, Firenze 1970, p. 516-519.

25 Cf. E. Zeller, La filosofia dei Greci nel suo sviluppo storico, Firenze 1967.

26 Cf. A. J. Festugière, Épicure et ses dieux, Paris 1946.

27 Cf. K. Prümm, Die Religion des Hellenismus, Freibourg 1961.

28 Cf. C. Koch, Religio, Studien zu Kult und Glauben der Römer, Nürnberg 1960.

29 Cf. K. Latte, Die Religion der Römer, München 1960.

30 Cf. L. Cerfaux, J. Tondriau, Un concurrent du Christianisme. Le culte des souverains romains, Tournai 1957.

31 Cf. R. Étienne, Le cult impérial dans la péninsule ibérique d’Auguste à Dioclétien, Paris 1959.

32 Cf. K. Scott, The Imperial Cult under the Flavius, Stockholm 1936.

33 Cf. W. Wittman, Das Isisbuch des Apuleius von Madaura, Stockholm 1938.

34 Cf. H. Rahner, Miti greci nell’interpretazione cristiana, Bologna 1971.

35 Cf. G. Oggioni, Bibliografia. I misteri pagani e i sacramenti cristiani, în Problemi e Orientamenti di teologia dommatica, II, Milano 1957.

36 Cf. N. Turchi, Le religioni misteriche del mondo antico, Milano 1948.

37 Cf. W. Nestle, Griechische Religiosität III, Berlin 1934, p. 86-98.

38 Cf. M. Pohlenz, La Stoa – Storia din un movimento spirituale, Firenze 1967.

39 Cf. W. Gundel, Astrologie, în RAC I, p. 817-831.

40 Cf. E. Massonneau, La magie dans l’antiquité romaine, Paris 1934.

41 Cf. A. Kurfless, Sibyllinische Weissagungen, München 1951.

42 Cf. K. Kerényi, Der göttlichte Artz. Studien über Asklepios und seine Kultstätte, Basilea 1952.

43 Cf. J. Carcopino, Vita quotidiana a Roma, Bari 1995.

44 Cf. W. Weber, Die Vereinheitlichung der religiösen Welt, Stockholm 1930.

45 Suetonius Tranquillus, Vieţile Cezarilor, 5, 25.

46 Tertulian, Ad nationes, I, 7, 9.

47 Clement 2010-07-19 18:44 Читать похожую статью
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • © Помощь студентам
    Образовательные документы для студентов.